pridvorul lui laurentiu dumitru

Aşa cum lumânarea se aprinde de la o altă lumânare tot aşa fapta bună se naşte dintr-o altă faptă bună. Un patrician a voit odată să dăruiască o cruce de aur unei sfinte biserici. El a chemat un aurar tânăr şi foarte priceput, i-a dăruit aur din destul pe care i l-a cântărit, şi i-a poruncit să alcătuiască sfânta cruce cum i se va părea lui mai frumos. Aurarul, care era sărac, văzând mulţimea aurului pe care o cheltuieşte acest om pentru mântuirea sufletului lui, s-a ars şi el în inimă cu flacăra dumnezeiescului dor, şi a hotărât să pună în acea sfântă cruce şi cei zece galbeni ai lui, singura lui avere. Când sfântă cruce a fost gata, patricianul a cântărit-o iar şi a văzut că este mai mult aur în ea decât cel pe care i-l cântărise la început aurarului. El a început atunci să îl certe pe aurar, gândind că acesta a furat aur şi l-a înlocuit cu un alt aliaj, mai greu. Văzîndu-1 pe nobil atât de supărat, tânărul aurar i-a mărturisit fapta lui, zicându-i: „Am pus în aurul Domniei Tale şi cei zece galbeni ai mei, singura mea avere, precum şi văduva aceea de demult, ca să am şi eu parte de mântuire, împreună cu Domnia Ta”. Cuvintele acestea l-au atins pe aristocrat la inimă. El a zis atunci către aurar: „De azi înainte tu eşti fiul meu, iar toate ale mele sunt moştenirea ta”.

(Din Proloagele de la Ohrida, Cugetare, 14 septembrie, Sfântul Nicolae Velimirovici)