pridvorul lui laurentiu dumitru

Duşmanii lui Hristos întotdeauna au obţinut tocmai opusul a ceea ce au urmărit când au pornit la luptă contra Lui. Căci în loc să facă să sece apele bogate şi repezi curgătoare ale Creştinismului, ei mai curând i-au adâncit albia, şi l-au făcut mai năvalnic, în loc să ucidă şi să usuce pentru totdeauna Creştinismul, ei dimpotrivă, au făcut ca el să inunde, aşa zicând, întreaga lume. Acolo unde a curs sângele unui mucenic, a răsărit o întreagă oştire de noi mucenici creştini. Acolo unde s-au comis cele strigătoare la cer şi de ruşine, a înmugurit şi a crescut repede slava; acolo unde se zicea că s-a terminat cu Creştinismul pe vecie, acolo au rodit cele mai îmbelşugate recolte duhovniceşti. În pofida tuturor legilor şi cutumelor internaţionale în vigoare, Iulian Apostatul, din pricina demenţei lui idolatre şi fanatismului, i-a ucis pe emisarii persani care veneau cu negocieri de pace, pe Manuel, Sabel şi Işmael. Şi ce a izbândit Iulian cu aceasta? El a izbutit doar să multiplice încă şi mai mult numărul creştinilor, al mucenicilor, şi să grăbească orbeşte spre propriul lui oribil sfârşit, şi de asemenea al păgânismului. Indirect şi în pofida dorinţei şi voinţei lui, Apostatul a contribuit la propovăduirea şi adâncirea credinţei Creştine, nu doar prin nelegiuitele lui prigoane ci şi prin afirmaţiile lui nesocotite, căci el a zis: „Hristos în viaţa Lui nu a făcut nimic glorios, afară numai dacă socotim fapte glorioase acelea că a vindecat slăbănogii, orbii şi demonizaţii!”. O nebunule luliane! Grăieşti nebuneşte, ca şi cum vindecarea fie şi a unui singur orb doar cu cuvântul nu ar fi o faptă de vitejie mult mai glorioasă decât subjugarea a zeci de imperii! Dar cu adevărat mare lucru este că până şi Apostatul Iulian, cel mai mare vânzător de Hristos din istoria omenirii de după Iuda, a recunoscut puterea de minuni făcătoare a lui Hristos.

(Din Proloagele de la Ohrida, Cugetare, 17 iunie, Sfântul Nicolae Velimirovici)