pridvorul lui laurentiu dumitru

Octavian Dărmănescu

După orele 10 p.m. în România, republică parlamentară cu tradiţie europeană şi ieşire la mare, străzile urbane şi extraurbane intră în stăpânirea maidanezilor. Problema maidanezilor nu se poate discuta pe furiş, din moment ce într-o ţară de secol post-modern nepermis de mulţi îşi trec ciolanele, post-apostolic, prin maxilarele acestor fiare domestice numai ziua. Pe motive de toleranţă, în România nu se poate organiza un Auschwitz chinologic. Şi nici nu se pot stârpi apăsând mai tare acceleraţia.
Totuşi, administraţia nu stă cu mâna-n sân, pietonii ei fiind capitalul cel mai de preţ, chiar dacă o dată la 4 ani. Deja maidanezii sunt numerotaţi şi aseptizaţi prin castrare. Acum intelectualul român, care fuge cu servieta-n mână după o galeră pe roţi, are destule şanse să fie perforat de maidanezul 3245 în cel mai dulce stil post-industrial. O reinventare a barocului, însă de data aceasta în culori cenuşii îmbinate cu speranţe imprecise. O dată cu marşul corect politic, câinii pribegi de la noi au devenit comunitari fără ca ei să ştie, nimic din îngăduinţa noului statut neschimbându-le deprinderile. Rudă apropiată a lupului, comunitarul nostru se simte printre uliţele dintre blocuri ca în codru şi instituie permanent legea junglei, cu toate articolele în vigoare de veci.
Luaţi cu binişorul pentru bucata de pământ pe care-au arendat-o instinctiv şi pe care hazardul ţi-a impus s-o parcurgi, câinilor li s-a urcat la cap atenţia cu care sunt covârşiţi. Maidanezii nu acceptă nici în ruptul capului ciclismul de agrement. Dacă ai hotărât să faci pe pedale câteva ture de bloc, în mod sigur ţi-ai asumat şi riscurile ştampilării femurului. În demersul tău sportiv va trebui să iei în calcul traversarea a zeci de petice terestre bine delimitate, în care fiecare Lache este un adevărat samsar. Sub un cer mut şi un soare fix, s-ar putea să strigi în zadar un “marş d-aici!”, căci ai nimerit în vremea întovărăşirii câinilor. Ajunge doar un biciclist sau un pieton cu umbrelă la purtător şi câinii, duşmani permanenţi în teritoriile lor, vor uita de gâlceavă şi se vor uni împotriva omului. Şi nimeni nu te mai poate scăpa.
Campioni ai eschivei şi filosofi acerbi ai inutilităţii, românii s-au obişnuit a face meditaţii de după perdea cu ochii pe cetăţeanul căzut între dulăi. Ei sunt creştinii de-mprumut şi contrabandiştii moralei, marii cavaleri ai anvelopei sparte, cărora nimic nu le dă ghes să facă pe samarineanul milostiv, măcar din complezenţă. Cine are nevoie de motive pentru falimentul fabricii de scuze, trimitem la logo-ul României lui 2006: câţiva colţi mârâiţi, îndeajuns pentru a-ţi bloca reflexele. Bunul simţ vizionar ne obligă însă la un salt peste obişnuinţe.
În primul rând, blocatarii români cunosc bine legea nescrisă a străzii. Aici nu este vorba nici de ortodoxia lor, nici de veşnica lor tranziţie publică, nici de angoasele frustrantului spaţiu balcanic în care se complac. Chestiunea maidanezilor, constantă istorică a românilor şi realitate habituală a lor, arată două lucruri. Pe de o parte, lipsa societăţii civile la noi, atomizate după ’89, cât şi toleranţa posacă, vecină cu prostia, pe care o incrimina acum un veac renegatul Drăghicescu. Când spunem constantă istorică trimitem la ghioaga cu care valahul se însoţea când pleca la drum. Românul a mers în istorie cu tradiţionalul “băţ” de alungat câinii din cale. O experienţă vie, probată pe pulpană, care a intrat imediat în mentalul comun.
Tabu pentru sămănătorişti, chestiunea câinească apare ocazional în toate mostrele de literatură realistă sau aluzivă. Că Zdreanţă era un câine de curte, cu acte în regulă în hotarele Mărţişorului, o probează indirect chiar poemul opus, „Canină”, năşit tot de Arghezi şi dedicat în anii ’50 maidanezilor din Otopeni. Sub regimul comunist problema era rezolvată brutal, împrumutată fiind din politicile publice: nici o mişcare pe străzi după o anumită oră. Cert este că existenţa hingherilor care-ţi aduceau siguranţa fizică mai stoarce şi azi lacrimi milioanelor de nostalgici. Maidanezii deveneau instantaneu mănuşi sau pantofi şi te încălzea direct gândul că ţi-ai băgat picioarele într-un dulău care, altfel, ţi le-ar fi făcut praf.
După ’89, consecvente tradiţiei că dacă treci un câine peste-o apă acesta-şi pierde Nordul şi nu se mai întoarce, a existat o vreme când primăriile îşi pasau noaptea, pe tăcute, maidanezii strânşi cu trudă ziua. Metoda n-avea însă rod, căci comunitarii navetişti erau stabilizaţi din nou pe vechile lor domenii, noaptea următoare, pe seama şi transportul primăriei păcălite… Sub clar de lună, camioanele cu urlaci îşi descărcau marfa umblătoare repede şi discret, uneori chiar din mers.
În timpurile noastre situaţia este la fel de patriarhală. Câinii lumii latră la prezent continuu, omul îi ascultă resemnat, cu insomnia-n ochi. Ar dori să doarmă şi să viseze. Să viseze un mesia hingher, care să provoace noaptea, fără urme, o apocalipsă de maidan. Atunci românul se va putea trezi fără câinii de la uşă, de sub maşină, de pe la colţuri, de peste tot.

***

Octavian Dărmănescu
a scris
cartea
“Convertirea prin literatura”

Comanda online