pridvorul lui laurentiu dumitru

Preot Ioan Oprişiu

Fotbalul a căpătat proporţiile unui fenomen de masă. Toată lumea vorbeşte despre fotbal, mai ales în aceste vremuri când scriu rândurile de faţă (echipa naţională pierduse calificarea la Campionatul Mondial, n.L.D.). Dar de unde atât de multă preocupare, de ce atâta patimă pentru acest sport, intitulat sportul-rege?
În mare fie spus, fără a intra în subtilităţi psihanalitice, s-a considerat spectacolul sportiv o modalitate de defulare colectivă. Pe de altă parte, vizionarea unui meci de fotbal poate conferi spectatorului o stare psihică pozitivă, dar până la o anumită limită, poate induce un sentiment de relaxare. Însă, nu de puţine ori, stările spectatorului sportiv nu se opresc la o anumită emoţie „mântuitoare”. Se ajunge pe stadion ca suporterii să trăiască sentimente de ură, de răzvrătire, degenerând în bătăi, uneori în tribune s-a ajuns chiar la pierderi de vieţi omeneşti! Pentru ce? Poate simpla emoţie a spectatorului sportiv să genereze astfel de atitudini sufleteşti inacceptabile? Mă îndoiesc.
În timpul desfăşurării meciului, starea de beatitudine succede în mod imprevizibil stării de disperare, sau invers. Tot acest joc emotiv, tot acest farmec al competiţiei sportive e departe de a justifica astfel de comportamente condamnabile. Mai mult, dacă analizăm modalitatea desfăşurării unui meci de fotbal din punct de vedere creştin, putem constata că toate elementele constitutive ale unui meci de fotbal converg negreşit spre un ceremonial păgâno-religios, iar toate aceste victime care şi-au pierdut viaţa în tribune, mă tem să nu fie o jertfă, care să ţină acest de acest ritual pomenit mai sus.
Am avut prilejul să văd imensul stadion de la Munchen, o construcţie gigantică. La prima vedere îmi trimitea gândul la o altă construcţie gigantică tot din peisajul locului, la catedrala gotică. Ciudată asociere. Catedrala te cheamă la rugăciune, la meditaţie, stârnindu-ţi în suflet imaginea frumosului concretizat în răceala pietrei. Stadionul e menit a da găzduire întrecerii sportive, având şi el putinţa de a primi în interiorul său mii şi mii de oameni. Dar azi, catedralele gotice sunt aproape goale, pe când stadioanele sunt arhipline! Stadionul i-a preluat „rolul” de ieri al catedralei, de a „oblădui” mulţimea de oameni care acum nu se mai închină lui Iisus Hristos, iubitorul de smerenie, ci „zeului fotbal” iubitor de victorie sportivă.
Negreşit, condiţiile jocului – regulile competiţiei – precedând alte „canoane” nevăzute care ţin direct de ceremonialul magico-păgân. Aproape nici unui meci de fotbal nu-i lipseşte o atmosferă incendiară în tribune. Suporterii fanatici, vopsiţi pe faţă asemeni unor oameni preistorici, care pe un fond de tobe sau mai ştiu eu ce instrumente muzicale, în lumina ziarelor şi a brichetelor aprinse, slăvesc şi totodată invocă mila zeilor. Prezenţa fotbaliştilor e percepută acum în sens ritualic, aidoma unui şaman, „un vrăjitor al balonului rotund” care poate dărui tribunei extazul mult dorit. Marcându-se golul, vraja a reuşit. Fotbalistul talentat va fi slăvit de tribunele extaziate, nu de puţine ori fotografia lui e divinizată în mâinile suporterilor, asemenea unor prapori.
Mânaţi de bucuria jocului, de sfârşitul meciului, hainele jucătorilor învingători aruncate în tribune stârnesc războaie între suporterii fanatici, neştiindu-se cine poate să le atingă, expresie clară a adorării.
Cineva spunea într-o emisiune televizată că fotbalistului trebuie să-i acordăm o atenţie deosebită, pentru că doar în biserică şi pe stadioane se mai vorbeşte cu adevărat despre naţionalism. Însă biserica ne-a plămădit ca popor, iar această pasiune oarbă pentru sportul rege ne face a ne comporta şi a trăi stări sufleteşti asemenea unor… păgâni. Nădăjduiesc să fiu bine înţeles, să dăm Bisericii ce i se cade, iar fotbalului ce i se cuvine, ştiindu-se menirea sportului în viaţa omului. Dar cine mai poate renunţa la această psihoză, a meciului de fotbal, a mândriei că ai câştigat, că ai bucuria de a vedea tu însuţi echipa favorită, că jucătorii adulaţi de tine au în mâini cupa triumfului victoriei, semnul biruinţei sportive, pentru bucuria de a vedea preotul duhovnic care într-un duh de smerenie în Sfânta Biserică ţine în mâinile sale Sfântul Potir cu Sângele şi Trupul Mântuitorului şi, într-o iubire tainică, într-o pace nesfârşită, sfinţită de o linişte lăuntrică, te împărtăşeşte cu adevărata bucurie, cea a biruinţei asupra vremelniciei şi a morţii.