Fratele fiului risipitor – nefericirea celui ce nu înţelege lucrarea pocăinţei
May 7, 2006 4:07 pm LD. Publicistică
Mulţi dintre noi, cei ce ne numim credincioşi, tânjim încă după lume, după patimile şi poftele ei. Acestora dintre noi le lipseşte pacea şi bucuria slujirii, au tot timpul o frământare şi o stare de nemulţumire. Sunt cu Dumnezeu, păzesc poruncile, sunt corecţi şi cinstiţi, dar mintea le zburdă în depărtări străine. Cumplită ispita, cumplită starea sufletească a celora suspendaţi între două lumi, a celora care încă nu s-au încredinţat întru totul în braţele iubitoare ale Domnului. Ei cred că toţi oamenii vor să păcătuiască însă nu este voie, pentru că Domnul interzice. Şi pentru că nu e voie, luptă cu ei. Nu au aflat încă ce înseamnă să deteşti păcatul, să plângi cu lacrimi amare pentru el. Ei nu reuşesc încă să vorbească cu dragoste despre viaţa în Hristos, pentru că ei înşişi nu o au.
Cred că aceştia se aseamănă fratelui fiului risipitor din Evanghelie. Ei nu se bucură pentru îndreptarea fratelui, ci se gândesc că şi ei ar fi putut cheltui bani din partea lor de avere (fiecare la măsura lui – unii cu prietenii, alţii cu desfrânatele). O invidie chinuitoare pune stăpânire pe ei. Fiul desfrânat întors acasă cu inimă înfrântă şi zdrobită însă îi va putea vorbi cu lacrimi amare nu despre aventurile lui, ci despre amara viaţă departe de casă, de învăţătura cea bună a Tatălui, pentru ca şi fiul cel ascultător, deşi curat după lege, să se vindece de rana lui.
Când stai în curtea Tatălui şi „toate ale lui ale tale sunt”, cred că nu e durere mai mare decât să ajungi sa tânjeşti după roşcovele fratelui înlăcrimat de durerea propriilor alegeri.
O, ce nefericire! Citiţi Vieţile Sfinţilor să vedeţi cu ce amar îşi plângeau sfinţii fiecare clipă pe care au petrecut-o în braţele diavolului, fiecare clipă petrecută fără de Hristos.
Îmi spunea un prieten că i-ar fi plăcut şi lui să aibă un trecut tenebros sau măcar spectaculos ca al lui Danion Vasile sau ca al părintelui Savatie, trecut din care să fi fost scos de Hristos. „Pentru o pocăinţă mai bună!”. Doamne fereşte! Cei ce au astfel de gânduri nu ştiu ce spun. Să nu gândim aşa. Toţi cei care n-au avut trecut tenebros să mulţumească Bunului Dumnezeu că i-a păzit!
De ajuns nouă să ne minunăm de lucrarea Domnului cu ei, dar să nu tânjim după necurăţia lor de dinainte de îndreptare.
Să nu ne credem mai drepţi decât cei îndreptaţi de Domnul şi să ne amintim că în păcat ne aflăm fiecare după numele nostru. Nimeni nu e încă izbăvit de moartea acesta, cu toţii avem încă de dus „luptă bună” (kalos agon, urare folosită des între credincioşii greci).









