pridvorul lui laurentiu dumitru

Arhimandritul Sofronie Saharov 

Uneori, lupta pentru mântuire poate să fie foarte simplă şi uşoară; alteori foarte grea, supraomenească. Cu siguranţă, este mai bine să nu păcătuim. Dar dacă pocăinţa arde ca o flacără, poate să refacă o viaţă trăită în păcate. Trebuie să păstrăm duhul pocăinţei toată viaţa noastră, până la sfârşitul ei. Pocăinţa este temelia întregii vieţi ascetice şi duhovniceşti. Simţirea, intuirea prezenţei păcatului pot să devină atât de intense în noi, încât să dea naştere unei adevărate pocăinţe. Putem să plângem ore în şir, săptămâni, ani de-a rândul până ce fiinţa noastră este refăcută în întregime prin cuvântul lui Hristos, prin împlinirea poruncilor Lui, şi, mai ales, prin harul Duhului Sfânt. Această transformare a fiinţei noastre, după căderea în păcat a lui Adam, cere multă nevoinţă şi mult timp. Pocăinţa nu are limite pe pământ, pentru că încetarea ei ar însemna că am devenit întru toate asemenea lui Hristos. Cea mai mică îndepărtare a noastră de Hristos implică o pocăinţă profundă. „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi!”. Această rugăciune arată depărtarea pe care o simţim între Hristos, Fiinţa absolută şi noi înşine. „Dacă nu vom fi cu adevărat asemenea Domnului, cum vom putea trăi cu El în veşnicie?”, se întreabă Sfântul Simeon Noul Teolog. Pentru El, ca şi pentru noi, este imposibil. Nu ne rămâne decât răbdarea. Singuri, oamenii nu pot să înţeleagă când păcătuiesc sau nu. Dar Domnul Iisus şi Duhul Sfânt le-o descoperă. In Rai, când Domnul Dumnezeu a vorbit cu Adam, acesta a refuzat să fie învinovăţit: Femeia care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat (Facere 3, 12).
Să ne străduim să nu-L învinuim pe Dumnezeu. În lucrurile mărunte, în faptele simple, să încercăm a avea următoarea atitudine interioară: „refuz voinţa sângelui meu căzut şi vreau ca în venele mele să curgă viaţa lui Dumnezeu”. Dacă Dumnezeu există, recunosc că toate patimile se nasc din mine, nu din El. Dacă voi păstra aceasta atitudine, Dumnezeu îmi va da duhul pocăinţei. Doar lumina divină, atunci când străluceşte în noi, ne permite să ne vedem păcatele. Prin rugăciune, puţin câte puţin, inima noastră începe să înţeleagă influenţele duhurilor care umplu văzduhul. În loc să înaintăm duhovniceşte, vedem cu o fineţe mereu crescândă patimile care ne stăpânesc. În mod paradoxal, acest sentiment de regres duhovnicesc este un progres. Chiar dacă nu am văzut încă lumina necreată a Duhului Sfânt, datorită prezenţei ei, ne vedem păcatele.Nu putem ajunge la rugăciune curată decât prin pocăinţă. Pocăindu-ne, adică curăţindu-ne de orice patimă, devenim treptat capabili să intrăm în lumina divină. Calea care duce la cunoaşterea lui Dumnezeu trece, înainte de toate, prin credinţă, iubire faţă de Hristos şi pocăinţă. Dumnezeu să vă dăruiască tuturor duhul pocăinţei. Plângeţi-vă păcatele, plângeţi, pentru ca inima voastră să nu se împietrească. Lucrul cel mai important este să ne păstrăm mereu sentimentul nimicniciei noastre faţă de Dumnezeu. Atunci simţim o tensiune permanentă între învinovăţirea noastră şi dragostea lui Hristos, între pocăinţă şi nădejde în mila lui Dumnezeu. Pe de o parte suferim că suntem atât de departe de Dumnezeu pe care Îl iubim, pe de alta, această suferinţă şi această dragoste acţionează asupra noastră ca un foc interior şi ne împing cu putere spre Dumnezeu. Această tensiune şi-a găsit expresia cea mai vie în cuvântul lui Hristos adresat Stareţului Siluan: „Ţine mintea ta în iad şi nu deznădăjdui. Acest cuvânt poate stârni fiori, panică, teamă, dar nu trebuie să ne copleşească. El constituie principiul fundamental al vieţii noastre în Hristos. Nu trebuie să pretindem că putem repeta experienţă Sfinţilor Siluan, Isaac Sirul, Simeon Noul Teolog, Grigore Palama sau Serafim de Sarov.
În viaţa duhovnicească nu există aceeaşi repetare de viaţă, exactă, identică, ci una analoagă în duh, în starea pe care o presupune expresia: „Ţine mintea ta în iad şi nu deznădăjdui”.