pridvorul lui laurentiu dumitru

Laurenţiu Dumitru

„Ateii Îl neagă pe Dumnezeu prin vorbe, şi credincioşii prin fapte”
(Gilbert Cesbron)

Mi-a trebuit multă vreme să înţeleg de ce unii oameni detestă viaţa creştină. Printre numeroasele motive am descoperit unul pentru care mulţi dintre noi, cei ce vrem să trăim viaţă duhovnicească, ne facem vinovaţi. Există o tendinţă, aproape generalizată, de „a predica” celor necredincioşi sau puţin credincioşi într-un stil agresiv, drastic.

Din dorinţa de a împlini porunca Domnului de a-L mărturisi în faţa lumii înfierăm în discuţii particulare păcatele aproapelui necredincios sau, mai rău, ameninţăm cu iadul şi pedepsele veşnice, citând fără discernământ din nu ştiu ce cărţi mai mult sau mai puţin ziditoare de suflet… Aceştia dintre noi nu doar că nu mărturisesc pe Domnul şi nu îndreaptă, ci dimpotrivă umilesc pe aproapele şi, vorbind fără discernământ, mâhnesc slava lui Dumnezeu. Parcă-ţi vine chiar să te întrebi dacă într-adevărat aceşti „mărturisitori” caută să îndrepte, să salveze.

Mai ales în vremurile noastre, când mândria dă pe dinafară, cei necredincioşi sau puţini credincioşi, auzind „predica” noastră agresivă, îndârjiţi fiind, nici nu mai vor să audă de Hristos sau de Biserică… Îşi vor justifica astfel în continuare necredinţa şi se vor culca pe o ureche spunându-şi încă odată că au avut dreptate gândind rău de Biserica, de preoţi, de cei „bisericoşi”, de Dumnezeu chiar…

Ce s-ar fi întâmplat oare dacă Apostolul Pavel în Areopag ar fi început să vorbească despre patimile elinilor? Ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi înfierat teatrul grecesc, dacă ar fi vorbit despre pedepsele celor ce nu vor crede în Cel Înviat? Cine ştie dacă mai aveam astăzi o istorie a Bizanţului…

Unii ar putea spune că una e să vorbeşti păgânilor şi alta creştinilor, însă cred că un creştin botezat, dar necatehizat, dacă duce viaţă păgânească e potrivit să-i vorbim ca atare, adică cu dragoste, ca şi Pavel păgânilor din Areopag.

Cred că e bine să îndemnăm pe oameni întâi de toate să caute pe Dumnezeu, să vorbească cu Dumnezeu, să se închidă în cămara lor şi să-şi deschidă sufletul în faţa Domnului, în taină. Domnul, Iubitor de oameni, nu se lasă îndelung aşteptat, vine în întâmpinarea omului care-L caută, indiferent de starea vieţii lui, indiferent de păcatele în care se află.

Poate că pentru unii e un cuvânt greu de primit, dar eu cred că greşim dacă certăm pe cel necredincios pentru oarecare slăbiciuni, păcate sau patimi pe care le are, neştiind pe Domnul. E vreme şi pentru această îndreptare… E potrivit a vorbi cu discernământ, durere şi dragoste şi despre acestea, dar numai când suntem întrebaţi. Mulţi părinţi mari de ieri şi de azi mărturisesc că vorbeau despre Domnul doar atunci când erau rugaţi de aproapele. Despre Domnul nu se vorbeşte oricând şi oricum.

Aproapele e dispus să primească răspunsuri referitoare la credinţă atunci când el însuşi întreabă. Doar atunci când aproapele îşi deschide sufletul, poţi pune cuvânt care să aibă folos şi rezonanţă. Dar dacă „de bună voie şi nesiliţi de nimeni” căutăm cu lumânarea prilejuri de a arunca aluzii la viaţa neadecvată a fratelui de lângă noi, cred că greşim şi atentăm la libertatea pe care Domnul i-a dăruit-o… Iată, Hristos nu făcea aşa. Nu a forţat pe nimeni. Aşa îndeamnă Domnul (Luca 9, 5) pe apostoli să facă atunci când nu vor fi primiţi în unele cetăţi: „Şi câţi nu vă vor primi, ieşind din acea cetate scuturaţi praful de pe picioarele voastre, spre mărturie împotriva lor”.

Sunt încredinţat că cel care caută sincer pe Domnul va fi rănit de Dumnezeu care e dragoste şi această rană dulce va aduce după sine şi părăsirea păcatului sau a anumitor apucături în care mai înainte acesta se afla. „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu” spune Scriptura şi cred că doar aşa un om aflat în căutare va adăuga vieţii lui virtutea şi dispreţul sincer faţă de păcat.

Cel care face schimbări fundamentale în viaţă forţându-şi firea fără să înţeleagă de ce îi este folositor să le facă, ci doar pentru că „aşa e bine” riscă foarte mult. Cel ce schimbă ceva în viaţa sa, înainte ca Domnul să-i descopere inimii lui că într-adevăr se află în păcat, nu face cu adevărat o schimbare profundă. De multe ori amintirea păcatului îl va răscoli, căci nu pentru Domnul a renunţat el, ci pentru că „aşa e bine” şi foarte uşor se poate întoarce la cele vechi.

Domnul ne-a pus înainte în primul rând bucuria împlinirii poruncilor şi nu interdicţia de a face unele fapte păcătoase (asta se subînţelege). El nu ne judecă după dreptate, ci după năzuinţa inimii – „inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi”. Despre aceasta ne vorbeşte lămuritor pilda vameşului şi a fariseului.

Oamenii care încă mai fac păcate sau trăiesc în patimi fără să se pocăiască şi care-şi duc viaţa prin preajma noastră, a celor ce frecventăm biserica şi dorim a fi mădulare vii ale ei, sunt întru aşteptarea dragostei noastre. Să le vorbim cu dragoste atunci când suntem întrebaţi. Poţi spune o dată, dar dacă fratele nu primeşte, nu-ţi rămâne decât rugăciunea şi propovăduirea prin viaţa personală, care, dacă e aşezată şi radiază pace şi bucurie, „virusează” şi pe cel de lângă noi. Să nu ne mâhnim când aproapele nu primeşte cuvântul, căci ne arătăm astfel încrezători în propriile puteri şi nesocotim lucrarea Domnului!

E vremea postului. Spunem deseori rugăciunea de pocăinţă a sfântului Efrem Sirul: „…Doamne, dă-mi să-mi văd păcatele mele şi să nu osândesc pe fratele meu”. Cuvântul e limpede, nu are nevoie de tâlcuire!